COMUNICAREA NONVIOLENTĂ - modalitate de comunicare eficientă

30 ianuarie 2020

Comunicarea nonviolentă (în lb. engl., Nonviolent Communication) reprezintă un concept descris de psihologul american Marshall B. Rosenberg, ce definește o modalitate de comunicare eficientă care a devenit foarte cunoscută, în decursul ultimilor ani, datorită valorii sale practice. Comunicarea nonviolentă este folosită în coaching, terapie de cuplu, mediere și în multe alte domenii.

 

 

 

 

Rosenberg a început să aplice acest model de comunicare în lucrul cu adulții, însă s-a dovedit că funcționează perfect și în cazul copiilor, atât pe plan instituțional, cât și în situațiile de zi cu zi din familii.

 

 

Există încă opinia că aceste principii de comunicare sunt imposibil de aplicat în activitățile cu copii mici din cauza vocabularului lor restrâns. Nimic mai lipsit de adevăr. Ca psiholog, mă confrunt adesea cu probleme ale copiilor de vârstă preșcolară. Una dintre acestea este problema comunicării pe linia părinte – copil, părinte – grădiniță sau copil – educator. Nu pot da asigurări că toate problemele sunt rezolvabile doar îmbunătățind calitatea comunicării, dar, comunicând fără violență, cu siguranță puteți rezolva multe dintre acestea. Învățarea timpurie a acestei forme de comunicare o face să devină naturală, firească, un mod cotidian de interacțiune. Iar această învățare nu se poate realiza decât prin punere în practică. Astfel, folosirea principiilor comunicării nonviolente în grupele de preșcolari poate spori calitatea comunicării și a interacțiunii cu copiii.

 

 

Comunicarea nonviolentă se distanțează de metodele tradiționale de educație, adesea bazate pe concepte comportamentale (pedepse și recompense/apreciere negativă, apreciere pozitivă), militând mai degrabă pentru apariția motivației interne a copilului (mult mai durabilă). Este necesar ca adultul să cunoască, să înțeleagă, să accepte și să învețe o altă formă de interacțiune cu un copil – una bazată pe cooperare. De asemenea, trebuie să cunoască principiile comunicării nonviolente și să le aplice în practică.

 

 

Potrivit teoriei comunicării nonviolente, neînțelegerile sunt cele care împiedică un dialog armonios; lipsa de receptare a sentimentelor și nevoilor celorlalți sau o interpretare greșită a acestora conduce la încălcarea principiilor comunicării și la apariția conflictului.

 

 

Folosind comunicarea nonviolentă, introducem copilul într-o zonă de funcționare optimă. Relația copilului cu adultul capătă o dimensiune subiectivă, copilul devenind un partener important al dialogului, ceea ce influențează calitatea și eficiența comunicării. Comunicarea nonviolentă se potrivește perfect teoriilor psihologiei moderne, de exemplu teoriei atașamentului, care subliniază nevoia ființei umane de a forma și dezvolta legături emoționale puternice cu cei din jur (legătura timpurie mamă – copil).

 

 

În dialogul cu copilul, adultul trebuie adesea să-și conștientizeze întâi propriile sentimente și nevoi, apoi să se preocupe ca, în același mod, să le înțeleagă și pe ale copilului. Copilul este un partener de dialog foarte sensibil, dar și foarte deschis. Chiar dacă vocabularul și perceperea semnificației cuvintelor sunt mai puțin dezvoltate decât în cazul unui adult, copilul recunoaște perfect intențiile interlocutorului și interpretează semnalele ce decurg din comunicarea nonverbală. Printre argumentele care ar trebui să influențeze concepția educatorilor, se numără rezultatele cercetărilor din Suedia, care arată că cearta (ridicarea tonului de către adulți) este resimțită de copii ca o „lovitură prin cuvinte“. Din păcate, soluția la care apelează copiii atunci când simt că empatia lipsește este minciuna, o expresie a nevoii nesatisfăcute de respect.

 

 

În practica preșcolară există avantajul unui mediu prietenos pentru copii, ceea ce permite un grad relativ mare de independență atunci când preșcolarul încearcă să-și rezolve problemele, să coopereze, să accepte un refuz sau să spună „nu“, adică să-și stabilească propriile granițe. În cazul unor conflicte, copiii devin parte activă, căutând soluția cea mai ușor de acceptat; adultul, atât cât este necesar, acționează ca mediator. În fața acestei abordări, copiii dobândesc certitudinea asupra propriei competențe (și aceasta este o componentă a sensului valorii) sau sentimentul rezolvării unei sarcini („pot să fac asta“).

 

 

Material extras din Resurse didactice pentru profesori - Curs de educație preșcolară - OLA, Editura Art Klett