Criza profesiei didactice

 

 

După 1990, învățământul a intrat într-un proces de redefinire și restructurare, în efortul de întoarcere la valorile democrației și de reintegrare europeană. Dar, în absența unei abordări strategice, a educației ca prioritate națională (nu doar la nivel declarativ), a transformării ei în proiect de țară, pe baza unei viziuni unitare, asumate de toate forțele politice, procesul a fost unul haotic, discontinuu și contradictoriu. Lipsa viziunii, fragmentarea, reforma luată mereu de la capăt de fiecare ministru (în jur de 30 până acum), politizarea sistemului și, nu în ultimul rând, finanțarea insuficientă au aruncat educația în criză. Iar criza a antrenat un declin accentuat atât la nivelul calității și al eficienței, cât și la cel general al atmosferei, disciplinei, abordării și receptării. În acest cadru, partea leului – întrucât despre lei vorbim – o are subfinanțarea, responsabilă de cele mai importante neajunsuri. Lipsa banilor explică, într-o mare măsură, aspecte de importanță majoră, între care: scăderea calității,  slaba motivare a cadrelor didactice, lipsa de atractivitate a profesiei, insuficiența resurselor umane calificate, degradarea mediului educațional, declinul respectului social. 

 

 

De 30 de ani, profesorii cer salarii mai bune, condiții de muncă decente, mai mult respect din partea guvernanților și a societății. Niciun guvern nu a negat importanța educației, fiecare și-a făcut, cel puțin la nivel de programe și declarații, o  prioritate din educație. Mai mult decât atât, prin 2008, s-a încheiat și Pactul Național pentru Educație, care a reunit toate forțele  politice de atunci și care, ca orice minune, n-a durat mai mult de trei zile, neproducând niciun efect. Totuși, dincolo de  nivelul declarativ, a fost mereu reiterată, explicit sau subliminal, ideea că educația nu este un domeniu profitabil și de aceea nu poate beneficia de același regim financiar precum alte domenii, vitale. Și de aici, dezbateri, certuri, scandaluri, mișcări sindicale, pichetări, greve, mitinguri etc., într-o istorie tumultuoasă, turbulentă și dramatică, întinsă de-a lungul a trei decenii de  tranziție. Lucrurile au evoluat cu viteza melcului, și nu cu progrese majore. Și astăzi educația este una dintre cele mai slab  plătite profesii în raport cu importanța ei fundamentală și cu eforturile pe care le presupune. 

 

 

În prezent, salariile mici și lipsa perspectivelor de evoluție fac din profesorat un scenariu tot mai neatractiv. În fiecare an, din ce în ce mai puțini absolvenți de universități aleg catedra ca proiect profesional. Situația este dramatică în special în cazul științelor exacte, la matematică, informatică, fizică și chimie, dar și la alte discipline, unde sistemul se confruntă, an de  an, cu lipsa personalului calificat. Mulți dintre tinerii cu diplomă de licență sau (cu atât mai mult) de master optează din start pentru o altă carieră, care le oferă satisfacții mai consistente, dincolo de cele morale. În paranteză, discursul motivațional privitor la importanța socială a profesiei, la misiunea apostolică a profesorului și la rolul lui mesianic nu mai ține azi. A trecut  vremea romantismelor, a entuziasmelor și elanurilor patetice din era începuturilor. Trăim într-o lume pragmatică, în care  oamenii au și obiective materiale, nu numai idealuri spirituale, trebuie să plătească taxe, vor condiții bune de existență,  perspective de evoluție și împlinire – aspirații cum nu se poate mai concrete, normale și legitime, de altfel. Sunt situații în care tinerii care ies de pe băncile universității (astăzi, virtuale) optează pentru profesorat doar ca un moment de tranziție până la o soluție mai bună. Trist, dar adevărat. Iar cei care intră din convingere în sistemul educațional (ne place să credem, cei mai  mulți) vin și rămân cu frustrarea incongruenței dintre miza profesiei și gradul remunerației, mult sub nivelul importanței, eforturilor și al standardelor europene.

 

 

Nu e de mirare, în acești termeni, că nici motivarea personalului didactic nu se mai ridică la înălțimea exigențelor profesiei, atât de necesare în asigurarea calității actului educațional. În unele cazuri (din păcate, nu puține), prin implicarea palidă a  profesorilor, pe fondul slabei motivări, și prin entuziasmul scăzut al elevilor (în siajul celei dintâi), actul educațional devine mai  mult un simulacru decât educație substanțială și eficientă. Desigur că aceste fenomene nu formează regula sistemului: regula,  ne place să credem, o constituie profesorii de vocație, care-și practică meseria cu pasiune și dăruire, asumând și servituțile  acesteia. Revenind la firul critic, starea de fapt actuală încurajează, în același timp, practica meditațiilor, atât de extinsă încât  formează un sistem paralel de învățământ, care contribuie, substanțial, la completarea veniturilor. Odată în plus, în raportul  dintre actul didactic oficial și cel neoficial, oficiate de același profesor, de pierdut are primul în beneficiul celui de-al doilea, prin justificarea subiectivă a importanței acestuia din urmă. Condițiile nesatisfăcătoare, determinate de slaba salarizare, încurajează evazionismul din sistemul oficial în cel paralel. Insuficienta motivare, scăderea calității și eficienței educației,  dezvoltarea industriei meditațiilor sunt efecte directe ale subfinanțării domeniului. 

 

 

Criza personalului didactic este o realitate a educației de azi, un fenomen în evoluție, generat de lipsa de atractivitate a  profesiei. De la un an la altul, tot mai puțini absolvenți calificați vin în învățământ, în timp ce unii profesori părăsesc sistemul pentru alte opțiuni. În fiecare an, catedrele goale la discipline fundamentale, în creștere numerică, sunt ocupate de  suplinitori și de suplinitori necalificați. Situația afectează întregul sistem, începând cu învățământul din Capitala țării. Dacă în  București dificultățile acoperirii cu personal calificat cresc anual, atunci este lesne de imaginat cum stau lucrurile în restul țării,  și mai ales în mediul rural. Efectele, cum nu se poate mai concrete și vizibile, se manifestă în declinul calității actului educațional, în nivelul din ce în ce mai scăzut al elevilor, în numărul mare de analfabeți funcționali și în abandonul școlar.

 

 

Extras din editorialul semnat de Sorin IVAN, profesor universitar și jurnalist.

 

Articolul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului. Revista de educație și cultură Nr. 17/ Mai 2021, Anul II, Serie Nouă.