Despre educație, în zeci de feluri

În fabuloasele memorii ale Evgheniei Ghinzburg (traduse și la noi sub titlurile Destin în bătaia vântului, respectiv Ocna, ce binecuvântare!, Corint, București, 2015), profesoară universitară de literatură din Kazan, închisă samavolnic pentru un deceniu în timpul epurărilor staliniste, există un episod care m-a pus serios pe gânduri: ajunsă, după eliberare, în postura de a preda noțiuni de gramatică elementară unor foști torționari, Evghenia trebuie să facă față reproșurilor unui vechi tovarăș de suferință și să mestece diferite dileme și întrebări: este oare etic să te apleci cu bunătate și tact pedagogic asupra celor care au instrumentat răul, care ți-au făcut inclusiv ție rău? Este oare moral să aloci din resursele tale prețioase (resurse intelectuale, de timp ș.a.m.d.) pentru a învăța niște ființe reprobabile, probabil greu sau deloc educabile? Răspunsul la care ajunge Evghenia este un da tulburat, dar hotărât. Nu poți fi profesor cu adevărat dacă ești convins că există ființe umane în principiu needucabile, ești un trădător al vocației pedagogice dacă știi sigur că există oameni care nu merită efortul, adesea donquijotesc, de a încerca.

Aceasta pare să fie și convingerea profundă, nerostită explicit, dar ubicuă, pe care sunt construite textele profesorului Liviu Papadima, adunate cu grijă și împărțite tematic (nu cronologic) în paginile volumului recent apărut la editura Art (Învățătura de minte. Eseuri despre educație, Art, București, 2022). Pentru Liviu Papadima, el însuși fiul unui important critic (și deținut politic), a educa înseamnă a onora o axă care traversează biologia, psihologia și etologia umană, având un punct originar în tendința larg răspândită în lumea animală (în special, la mamifere) de a îngriji, de a ocroti și de a forma pe deplin mica ființă pe cale să intre în lume și un punct terminus pierdut în zenitul valorilor, acolo unde se îndreaptă privirea râvnitoare a oricărui profesor care vrea să formeze oameni. Personal, mă bucur mult că textele profesorului Liviu Papadima vor exista de acum înainte într-un volum, pentru că ele au rotunjimea unei viziuni complete cu privire la educație și, pentru orice lector atent, un aer de familie discret, dar evident. Nu e vorba numai de umor și larghețe a viziunii, de cultură și de perspectivă, este vorba, cred, înainte de toate, de umanitate și profunzime. Simplu spus, texte ca acestea sunt foarte greu de găsit pe piața românească saturată de intervenții amatoristice, puseuri motivaționale, predici de rit nou cu idei vechi și multe alte forme colorate și superficiale.

Liviu Papadima scrie jucăuș, tandru și pătrunzător, cu naturalețea dubiului și înțelegerii de sine, cu haz și acidul (auto) ironiei, cu toată suplețea și greutatea culturii pe care o are și pe care o dovedește la tot pasul, modest și seducător. Mie îmi amintește de scrierile unui Gert Biesta, de asemenea cvasinecunoscut la noi. La fel ca Biesta, Papadima asociază profesia pedagogică cu riscul, cu „frumosul risc al educației“ (Gert Biesta, The beautiful risk of education, Routledge, London, 2014) într-o meserie în care poți greși epocal, dar e inacceptabil să nu îți pese, într-o meserie în care eșecul este mai pilduitor ca reușita. Și, la fel ca Biesta, Papadima este mefient în fața pretențiilor evaluării standardizate și algoritmilor de a surprinde tot ce e relevant în procesul educațional (Gert Biesta, Good education in an Age of Measurement: Ethics, Politics, Democracy, Routledge, London, 2010).

Nimic rigid, nimic sec, nimic ideologic în textele din acest volum, doar pulsația perpetuă a inteligenței și a spiritului viu și bun observator, pulsație care livrează la pachet mostre de luciditate și de fertilă îndoială. Textele, bifurcate și încurcate heterocronic ca într-o postmodernă grădină borgesiană, ne relevă un autor treaz, atent la toate tribulațiile, crizele, momentele de putință, dar, mult mai adesea, de neputință, ale educației românești, un autor care știe să fie contemporanul cu rădăcini în trecutul peren de care educația noastră are atâta nevoie. Vom întâlni frecvent panseuri general teoretice privind rostul și formele educației, dar și analize concrete ale unor evenimente sau decizii privind politicile publice. Educația românească este, la fel ca societatea în ansamblu, un amestec atroce de comic, absurd și umanitate ocazională semănată cel mai adesea pe asfaltul steril din care nu cresc decât instituții sufocate în propriile neputințe. Iar ochiul profesorului Papadima le vede pe toate cu inteligență, umor și cu gravitatea relaxată a marilor spirite umaniste. Pentru că, într-adevăr, dincolo de mode și de modiștii de serviciu ai educației, atât timp cât rămâne o întreprindere umană, educația nu poate exista în afara orizontului omenescului. Chiar dacă nu poate (și nici nu trebuie) scăpa tăvălugului tehnologic, a Despre educație, în zeci de feluri învăța (atât în sens tranzitiv, cât și intranzitiv) rămâne o întreprindere omenească, un spațiu dialectic al pierderii și regăsirii, al construcției și deconstrucției de sine, al poveștii și al (non)sens.

Fragment din articolul Despre educație în zeci de feluri, semnat de profesorul Doru CĂSTĂIAN, în numărul 25-26 al revistei Tribuna Învățământului.