Am intrat într-un secol dur și imprevizibil

 

 

Stimată doamnă Gabriela Adameșteanu, trăim timpuri grele, în care umanitatea este supusă la mari încercări: pandemia, crize pe toate planurile, război, suferințe și tragedii, oameni în bejenie... Ce se întâmplă cu lumea, ce se întâmplă cu noi?

 

 

Am intrat, de 22 de ani, în secolul 21, un secol dur și imprevizibil. Nu asta așteptam în euforia înșelătoare de la 1 ianuarie 2000: Francis Fukuyama scrisese despre sfârșitul istoriei văzută ca o suită de războaie crâncene și despre o socie - tate democratică și stabilă economic etc. Noi, românii, știam că vom intra în NATO, în UE, după destulă așteptare. S-a întâmplat ca la 11 septembrie 2001 să mă aflu la New York, în momentul atentatelor. Venisem cu o seară înainte pentru un seminar despre Traficul de ființe umane, în cadrul unui grup de jurnaliste din toată lumea intitulat Women’s Edition, susținut de o asociație americană, Population Reference Bureau, focusată pe probleme de sănătate, mediu și populație. În orele de după atentatul contra Turnurilor Gemene când, la fel ca o lume întreagă, am fost debusolată de ce se petrece (m-am temut că nu voi mai ajunge acasă, în România), am înțeles că am intrat într-un alt secol, diferit de cel în care trăisem. Și, într-adevăr, se deschisese perioada atentatelor în Europa Occidentală, în Asia, în Africa etc. și, când ele s-au spațiat (fiindcă se mai petrec și acum), a venit pandemia. Nu s-a terminat bine și a început războiul în Ucraina, cu risc major să se extindă. Nu cred că se vor opri tensiunile aici, urmează înfruntarea SUA-China și noua așezare globală. Dar România n-a fost niciodată mai bine stabilizată într-o alianță decât acum, în acest context geopolitic agitat. Cred însă că viața generațiilor următoare nu va fi ușoară, confruntarea va fi dură până la nivel individual.

 

 

Românii pot fugi, dar nu-și pot lua țara în spinare

 

 

Cum putem rezista în fața absurdului istoriei? Ce putem face ca să nu ne lăsăm cu totul cuprinși în acest vârtej al tuturor crizelor, ca să nu ne pierdem umanitatea?

 

 

Rețeta străveche a românilor era să fugă în munți. Chiar și acum se spune că, în cazul unei invazii rusești, ne putem retrage dincolo de lanțul Carpatic, pe când la țările baltice aceeași armată invadatoare ar ajunge mult mai ușor, în acele 48 de ore până când intervine NATO. Dar nu doar în Carpați se gândesc mulți dintre noi să fugă acum, ci mai departe, în Europa Occidentală, în Statele Unite, în Australia, ba chiar și în America Latină. Se mai întoarce cineva după ce a plecat? Puțin probabil. Scăderea demografică a României riscă să se accelereze. Cei ce au rămas, cel puțin deocamdată, nu și-au pierdut umanitatea, dovadă modul exemplar cum au fost primiți refugiații ucraineni. Tocmai m-am întors dintr-o vizită la prieteni care găzduiseră femei cu copii fugiți din Ucraina și nu erau singurii din cartierul Vatra Luminoasă care își demonstraseră astfel ospitalitatea. Iar foarte aproape se afla liceul Mihai Viteazul, unde s-au organizat deja cursuri pentru copii în limba ucraineană. Cam acesta ar fi comportamentul de dorit: empatie, calm, atenție la ce se întâmplă. Doar acestea sunt lucrurile care țin de puterea noastră. Pentru că, altminteri, nu sunt vremile sub om, ci bietul omul sub vremi, citez din memorie spusele eruditului cronicar Miron Costin. Dar nici pe el înțelepciunea nu l-a salvat de execuția ordonată, s-ar părea că la beție, de Constantin Cantemir, tatăl unui alt cărturar, Dimitrie Cantemir, viitor domn al Moldovei, aliat și prieten al lui Petru cel Mare al Rusiei, la curtea căruia și-a dus apoi viața. După această dată (1711), turcii l-au executat pe Constantin Brâncoveanu, care a încercat soluția neutralității, și au instalat domniile fanariote. În schimb, dacă ar fi învins rușii, Dimitrie Cantemir acceptase deja garnizoane rusești în cetățile Moldovei. Ce vreau să spun cu acest excurs istoric? Că vulnerabilitățile geopolitice ale României sunt aceleași ca acum două secole. Românii pot fugi, dar nu-și pot lua și țara în spinare. Dar, spre deosebire de atunci, suntem mult mai apărați, așa că ar trebui să ne vedem calm de treabă.

 

 

Pandemia ne-a adus telemunca

 

 

Ne întoarcem, în sfârșit, după doi ani de pandemie, la normalitate... Ce înseamnă „normalitatea“ acum? Ce ar trebui să știm, ca oameni și societate, după această experiență? Va mai fi viața noastră cum a fost înainte?

 

 

Să nu spui hop până nu sări, spune înțelepciunea românească. Nu suntem siguri că s-a terminat pandemia și nu ne mai așteaptă după colț, în toamnă, cu o creștere de cazuri ca în China, izvorul ei inițial. Deocamdată, normalitatea înseamnă că începem să ne vedem unii cu alții, să călătorim, fie și cu precauții, să mergem la terase și evenimente sociale și culturale. Copiii au voie chiar să renunțe la mască în clase, ceea ce nu toți o vor face ușor. Evident, după această experiență, ar trebui să nu uităm măsurile de igienă, utile pentru alte boli, inclusiv în cazul utilizării armei bacteriologice (Doamne, ferește!), așa cum ne tot ajung la urechi amenințări rusești. Se știe deja că telemunca s-a instalat în noile condiții de lucru, și ea a dat și va mai da în continuare șansa muncii din toate locurile unde „bate“ internetul. Vor mai fi fiind și alte consecințe benefice pe care le vom vedea în timp. Nu m-am referit la anxietățile pe care majoritatea dintre noi le păstrăm din timpul pandemiei, pregătite la următorul hop să se reactualizeze. Sorin IVAN profesor universitar, jurnalist

 

 

Ne-am desprins de frica din comunism

 

 

Am sperat în toți acești ani la reforma morală a societății. S-a întâmplat această transformare? Ne-am desprins de mentalitatea veche, din regimul comunist? Cum se prezintă societatea românească, azi, la peste trei decenii de la prăbușirea comunismului?

 

 

„Reforma morală“, de care tot vorbim de 30 de ani, mi se pare acum un slogan de Partid (Partidul Comunist) sau un obiectiv militant religios. La nivelul societății îmi pare un deziderat abstract, care poate va fi atins, parțial, prin schimbarea generațiilor.

Cred că, la trei decenii de la căderea comunismului, am scăpat, în grade diferite, de frica indusă de regimul totalitar în oameni. Tinerii de azi nu o cunosc, probabil și cei mai mulți dintre adulți au uitat-o, la cei mai vârstnici o putem citit în reacțiile lor conformiste. Dispariția fricii sociale mi se pare o dovadă a însănătoșirii unei societăți puternic stresate timp de jumătate de secol. Cu morala merge mai greu, ea de - pinde și de familie, și de școală. Mi-e teamă că aici s-a făcut mai puțin chiar decât în comunism. Principala tară a societății noastre, corupția, vine din Evul Mediu, de pe vremea turcilor, în Principate. La fel ca și delațiunea. Sunt aproape instincte primare, trebuie luptat contra lor din „fragedă pruncie“. Și pentru însănătoșirea instituțiilor, a justiției, a poliției etc. Muncă multă.

 

 

Ce am învățat, după paranteza tragică a trecutului recent – comunism, teroare ideologică, dictatură, totalitarism –, din lecția istoriei?

 

 

Cred că majoritatea dintre noi, între democrație versus totalitarism au ales democrația și s-au refugiat, aproape fără excepții, sub umbrela UE și NATO, chiar dacă unii mai mârâie (mai mult ca să se afle în treabă) la valorile lor. Au învățat solidaritatea pe care, spre uimirea Occidentului, o demonstrează acum în privința Ucrainei invadate. Au respins tentativele ultraconservatorilor care au vrut să readucă legea contra avorturilor, păstrând memoria criminalei legi a lui Ceaușescu, care a distrus zeci, poate sute de mii de femei, copiii lor, familii. Cred că, la trei decenii de la căderea comunismului, am scăpat, în grade diferite, de frica indusă de regimul totalitar în oameni. Tinerii de azi nu o cunosc, probabil și cei mai mulți dintre adulți au uitat-o, la cei mai vârstnici o putem citit în reacțiile lor conformiste. Dispariția fricii sociale mi se pare o dovadă a însănătoșirii unei societăți puternic stresate timp de jumătate de secol.

 

 

Suntem mai buni decât ne cred alții, mai buni decât ne credem singuri

 

 

Fragmentare, discordie socială, dificultatea de a ne solidariza și coordona în jurul unor proiecte comune sunt realități care definesc o lume încă neașezată. De ce se întâmplă? Ce ne lipsește?

 

 

Aceste defecte ne vin din istoria medievală a Principatelor. În timpul vasalității, se venea la Înalta Poartă cu peșcheșul (aur, bijuterii) și promisiuni de biruri și mai mari puse populației. Marii boieri îi „vindeau“ pe domnitorii aflați în scaun, care erau întemnițați la Istanbul, pentru a avea curând și ei aceeași soartă. În Ardeal, românii erau o masă de țărani fără drepturi și fără reprezentare în instituțiile puterii, până la apariția doctrinei greco-catolice. Cât de turbulentă a fost epoca interbelică, cu lupte sângeroase interne, între legionari și Regele Carol al II-lea! Lupte crunte au fost și în interiorul minusculului Partid Comunist, până când Ceaușescu a condus după legi tribale, cu funcții împărțite propriei familii. De aici am venit noi în decembrie 1989. Treizeci de ani nu sunt prea mulți ca să înveți solidaritatea de la firul ierbii, să înțeleagă alesul că este doar servantul respectuos al comunității etc. Lecție grea, care trebuie reluată în fiecare zi.

 

 

Marea provocare a revenirii la democrație, după prăbușirea comunismului, a fost întoarcerea noastră la Europa. Suntem azi mai europeni – în mentalitate, democrație, civilizație, cultură – decât ieri?

 

 

Suntem nu doar mai europeni. Suntem europeni, o dovedim în aceste zile când populația, societatea civilă s-au mobilizat mai repede chiar decât autoritățile (care s-au mișcat și ele surprinzător de bine) pentru ajutorarea comunității europene, pentru ajutorarea semenilor. Suntem mai buni nu doar de cum ne cred alții, ci și de cum ne credem noi. Mai civilizați, mai cultivați, mai generoși.

 

 

Suntem deficitari la „cei șapte ani de-acasă“

 

 

Cum stăm ca societate din punctul de vedere al educației?

 

 

În primul rând, nu prea avem modele, ceea ce se știe. Ele lipsesc în arena politică, unde în alte părți au răsărit de la o zi la alta – Zelenski, de pildă, un altfel de politician, decis, abordabil, Ursula von der Leyen, care a plecat din Bruxelles la Kiev, pe un drum presărat de bombe. Acum câțiva ani un președinte (Băsescu) și un prim-ministru (Tăriceanu) spuneau cu nonșalanță la deschiderea școlilor că au fost elevi mediocri. Televiziunile expun zilnic modele de proastă creștere și proastă morală, pentru a-și spori audiența. Proasta creștere apare pe stradă, în trafic etc. Lipsesc din societate nu doar elevii bine cotați, ci și oamenii cu șapte ani de-acasă. Proaste exemple dau deseori cei avuți, „bogații“ care nu și-au pierdut șapte ani educându-și copiii: le-au dat propriul lor model de corupție și îi târăsc pe urma lor în închisori. N-au stat cu copiii lor în acei șapte ani necesari nici mulți dintre cei plecați la muncă afară. Și aici e un dezastru care se va plăti ani mulți în timp.

 

 

A crede într-o democrație fără pete înseamnă a cădea în utopia comunistă

 

 

Să extindem puțin discuția... Trăim într-o lume care și-a făcut o nouă ideologie din drepturile și libertățile fundamentale ale omului, din principii și valori, corectitudine politică, unitate în diversitate, antidiscriminare, egalitate de șanse, egalitate de gen, diversitate, afirmate pretutindeni. În același timp, lumea e plină de inechități și contradicții, dublă măsură, dublu standard, discriminare, intoleranță și altele. De ce se în - tâmplă toate acestea?

 

 

Lumea este și va fi imperfectă, imperfect este și omul. O spun toate religiile, creații ale spiritualității umane străvechi, stabilind coduri de conviețuire. Se vede acum clar că n-a venit „sfârșitul istoriei“ prevăzut de Fukuyama. A crede într-o democrație fără pete înseamnă a cădea în utopia comunistă. Suntem o mână de oameni într-un glob imens, cu popoare și populații aflate pe diverse nivele de evoluție și civilizație, agitate în permanență de instincte primare.

 

 

Copiii noștri trebuie să trăiască în aerul timpului lor

 

 

Cum vă raportați la corectitudinea politică? Trebuie să schimbăm fundamental relațiile dintre oameni, să definim lumea și persoanele cu alte nume, să revizuim cultura, să rescriem literatura? Care sunt limitele acesteia?

 

 

Corectitudinea politică este la bête noire în discursul mainstream din România. România, țară rurală în proporție de 75% până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, este solid conservatoare: așa rămân, pentru o generație, și cei care emigrează și se trezesc sub tirul corectitudinii politice din țările mai evoluate ca mentalitate. Dar la noua generație, și acasă, corectitudinea politică acționează deja, pe observate, pe neobservate, în beneficiul modernizării României. Mi-am dat seama urmărind noțiunile pe care le deprind copiii încă din gimnaziu, sabotate nu rareori de ceea ce aduc alții din familii. Dacă la școală învață să se opună discriminărilor, inclusiv de gen, a colegilor cu probleme, vulnerabili etc., din familie apar uneori cu glume antisemite sau cinice. În școli, violența, inclusiv între fete, îmi pare în creștere, limbajul între copii este vulgar, agresiv, degradant.

 

 

Treizeci de ani nu sunt prea mulți ca să înveți solidaritatea de la firul ierbii, să înțeleagă alesul că este doar servantul respectuos al comunității etc. Lecție grea, care trebuie reluată în fiecare zi. Lumea este și va fi imperfectă, imperfect este și omul. O spun toate religiile, creații ale spiritualității umane străvechi, stabilind coduri de conviețuire. Se vede acum clar că n-a venit „sfârșitul istoriei“ prevăzut de Fukuyama. 

Corectitudinea politică înseamnă punerea în practică a principiilor enumerate de dvs. mai sus și eu sunt de acord cu ea în acest caz. Familia și mediul meu de lucru, inclusiv foștii colegi din GDS, erau mai conservatori decât mine, în termenii de azi eu sunt mai degrabă progresistă. Dar nu sunt de acord cu cenzurări în artă și literatură. Nu trebuie să se treacă de la drepturile minorităților la regimul preferențial al uneia dintre ele, nici să nu fie marii artiști ai lumii judecați și interziși după criteriile lumii de azi. Nu sunt de acord cu aceste excese, limitele, despre care vorbiți, trebuie puse. Dar copiii noștri trebuie să trăiască în aerul timpului lor, cu atât mai mult cu cât își doresc să meargă în străinătate la studii. Să nu ajungă în Europa și America gândind ca bunicii lor, de parcă au ieșit dintr-un sat uitat de lume.

 

 

Identitatea națională este compatibilă cu cea europeană

 

 

Cum priviți raportul dintre identitatea națională și existența în cadrul Uniunii Europene și al lumii globalizate? Mai sunt importante elementele identitare, valorile specifice ale unei culturi și civilizații în această lume?

 

 

Identitatea națională este compatibilă cu cea europeană și România a avut și are doar de câștigat din apartenența la UE. Fiecare țară din UE ține la propria ei identitate. A vedea România ca pe o colonie a UE îmi pare fie o prostie, fie o dezinformare creată de o propagandă dușmănoasă străină, marile țări adversare ale Occidentului. Sub ochii noștri se desfășoară o luptă sângeroasă contra valorilor democratice, contra dreptului popoarelor de a-și decide singure alianțele. Cât de mult contează valorile unei culturi și civilizații ne-o dovedesc acum ucrainenii care le plătesc cu sânge, așa cum își plătesc și dorința de a fi în UE. În această lume globalizată, țările, chiar de dimensiuni medii, cum e și a noastră, au nevoie de a face parte dintr-o grupare solidară, cu aceleași valori și principii.

 

 

Materie inutilă, elevi supraîncărcați, violență în școli

 

 

Cum vi se pare educația românească de azi? Care sunt, din perspectiva dvs., cele mai importante dificultăți și provocări ale învățământului nostru? În termeni de viziune, valori, conținuturi și obiective, este școala românească deplin ancorată în secolul XXI?

 

 

Toată lumea se plânge de educația din România, și nu voi face excepție nici eu. Școala românească nu este ancorată în secolul XXI, răspunsul este evident. Programa, în mare măsură, neadaptată la realitățile lumii de astăzi. Materii inutile, multă materie, în schimb lipsesc altele care ar fi utile. Se predă mult și elevii ră - mân cu puțin. Nu e de acceptat că au trecut 30 de ani și această problemă (mare) nu se rezolvă. Vă reamintesc acea veche vorbă – se poate, dacă vrei. Și poți, aș adăuga. Ambele posibile, în condițiile asumării obiectivelor la vârf, ca obiective strategice. Ceea ce vedem că nu s-a întâmplat. Este inacceptabilă și periculoasă lipsa, în destule unități de învățământ, a unui grad de autoritate normal, care s-ar traduce în evitarea situațiilor de bullying/ bătăi între elevi etc., pe care le vedem tot mai des în mass-media, fără a atrage re - acții corespunzătoare și rezolvări din partea factorilor de decizie. Școala românească dă prea multe cunoștințe inutile copiilor și se preocupă mult prea puțin de o dezvoltare sănătoasă, sport, exursii, activități extrașcolare în aer liber etc. Începută la 7 și terminată peste 12-13 ore, ziua de muncă a elevului, la masa de lucru, la computer (începând din gimnaziu), cu multe teme și, în plus, meditații, care susțin deficiențele sistemului public, e comparabilă ca efort cu cea a corporatistului. Sub atâta presiune, orele de joacă/sport afară sunt eliminate, înlocuite cu jocuri pe calculator atunci când copilul scapă de ochii părinților. M-am uitat în manuale de limba română și am găsit în clasa 5-6 noțiuni pe care le-am dobândit în Facultatea de Litere. Autorii români clasici sunt boicotați în favoarea celor de actualitate, care publică de obicei la editura unde sunt editate manualele. Manualul de educație civică este plin de o limbă de lemn care concurează cu succes limba de lemn a comunismului. Profesorii nu-și învață suficient elevii cum să utilizeze manualul, și elevul se bazează pe notițe luate sporadic și pe ce-și mai amintește din clasă. Dacă examenul de treaptă (la intrarea în liceu), departajând liceele teoretice de cele cu profil profesional, era o dificultate/sperietoare pentru părinți și copii, în comunism, acum s-a mai adăugat la concurs și un procent semnificativ (cred că 25%) din suma notelor acumulate în clasele anterioare concursului pentru liceu. Note date diferit de profesori diferiți, la școli diferite, care îi deprind pe copii să învețe pentru notă, cu proaste consecințe cognitive și psihologice. Dar mai ales, note luate, nu de puține ori, cu cadouri, șpăgi, bacșișuri etc. – s-ar putea scrie romane pe tema corupției, așa cum s-ar putea scrie despre consumul de droguri și băuturi alcoolice, începând de foarte devreme. Nu se iau măsuri și ies la iveală doar când vreunul dintre ei ajunge la secția de urgență a spitalului.

 

 

O școală paralelă de meditații plătită de părinți

 

 

Analfabetism funcțional, abandon școlar, școli uitate în secolul XIX, în condiții deplorabile, dar, în același timp, colegii de top, olimpici internaționali... O realitate contradictorie, un sistem ca o sumă a contradicțiilor. De ce această situație?

 

 

Această realitate contradictorie re - flectă însă, în primul rând, marile discrepanțe sociale pe care sistemul nostru de învățământ/guvernare nu a încercat nici măcar să le panseze. Când ai școli cu closete în curte, în care, ce oroare, s-au înecat copii, când ai familii care nu-și pot hrăni și îmbrăca decent copiii, pe deoparte, iar pe de alta, un al doilea sistem de învățământ privat, plătit de părinți, ce alte rezultate putem aștepta? Nu le văd, pe de altă parte, ca fiind contradictorii. A existat dintotdeauna un filon de excelență la generațiile tinere din România. Problema este ponderea celor două segmente. Aici, foarte probabil, stăm tot mai prost. Să privim adevărul în față: ca și în co - munism, și azi funcționează, începând din gimnaziu, în paralel cu școala publică și uneori și cu cele private, un alt învățământ particular: meditațiile plătite de părinți. Cei care au cu ce, cei care fac eforturi disperate ca să aibă cu ce plăti aceste meditații la materii esențiale pentru viitoarele examene. Nu știu dacă acesta e cazul cu (toți) olimpicii, dar cu mulți din colegiile de top pe care le amintiți sigur este. De ce? Pentru că sunt clase enorme (30-35 de elevi) și profesorii, supraîncărcați, nu pot urmări pregătirea tuturor. Pentru că nivelul profesorilor este foarte diferit. Sunt profesori excepționali și alții depășiți demult. Între aceste categorii, o masă de profesori mediocri, fără vocație. Acum doi-trei ani, înainte de pandemie, am ajutat un copil de clasa a patra să învețe o lecție la istorie și una la geografie. Am vrut să-l pun să citească lecția din carte (ceea ce nu fusese învățat) și să ascult ce a reținut. Dar învățătoarea dictase ea ce trebuia memorat, mult mai mult decât în carte. O enormă cantitate de cunoștințe, care depășeau mult ceea ce știam eu (despre nenumărate voievodate de pe teritoriul României, despre toate lanțurile de munți, cu vârfuri cu tot, și zone subcarpatice etc.), o nebunie. Cantitatea de cu - noștințe inutile date unui copil de 9-10 ani era copleșitoare, iar inutilitatea me - morizării, strigătoare la cer. La testul care a urmat, firește că doar o mică parte a acestor cunoștințe inutile a fost utilizată, iar peste un an școlarul respectiv nu-și mai amintea mai nimic din ceea ce ne chinuisem ore să rețină. Curând a venit pandemia, respectiva învățătoare, aproape de pensionare sau adusă de la pensie, nu știa nimic despre calculator și predare pe Zoom, și s-a „updatat“ cu greu. Nu sunt de acord cu cenzurări în artă și literatură. Nu trebuie să se treacă de la drepturile minorităților la regimul preferențial al uneia dintre ele, nici să nu fie marii artiști ai lumii judecați și interziși după criteriile lumii de azi. Nu sunt de acord cu aceste excese, limitele, despre care vorbiți, trebuie puse. Școala românească nu este ancorată în secolul XXI, răspunsul este evident. Programa, în mare măsură, neadaptată la realitățile lumii de astăzi. Materii inutile, multă materie, în schimb lipsesc altele care ar fi utile. Se predă mult și elevii rămân cu puțin. Nu e de acceptat că au trecut 30 de ani și această problemă (mare) nu se rezolvă. A existat dintotdeauna un filon de excelență la generațiile tinere din România. 

 

 

Responsabilizarea părinților și, în sate, a primarilor

 

 

Din perspectiva dvs., ce ar trebui făcut, în mod prioritar, la capitolul politici educaționale și măsuri concrete?

 

 

S-a tot spus (degeaba) că alocația pentru copii este cheltuită, nu în puține cazuri, de părinți inconștienți la bodega din sat și copiii n-ajung la școală fiindcă muncesc acasă, n-au ce să îmbrace etc. În Spania, o țară care se luptă cu abandonul școlar, aflându-se, ca și România, în acest top rușinos, părinții sunt responsabilizați pentru abandonul școlar al copiilor (amenzi, chiar pedepese cu închisoarea). Nu s-ar putea ca o parte din alocație să fie dată doar sub formă de vouchere pentru haine, rechizite, cărți etc.? N-ar trebui primarii micilor localități să aibă și ei o responsabilitate? Mi s-a părut utilă în Tribuna învățământului rubrica despre învățământul din alte țări. Sugestia mea este să-i dați cât mai mult spațiu și să reveniți asupra acestor stiluri diferite de educație. Întâmplător, am nepoate în Danemarca, unde copiii fac o școală mult mai „ușoară“, fără teme acasă, dar mult mai interactivă. Nu știu dacă ce fac danezii e bine, dar știu că ceea ce facem noi, supraîncărcând elevii cu cunoștințe nefolositoare, este rău. Binevenit în revista dvs. interviul cu ministrul Educației, dar n-ar strica anchete „la firul ierbii“, printre profesori și elevi, dar și printre politicieni/funcționari guvernamentali.

 

 

Îndepărtarea de carte și lectură îi afectează în special pe copii și pe tineri, fascinați, dependenți de tehnologie, jocuri, internet, rețele sociale etc. Care sunt efectele și implicațiile acestui fenomen asupra tinerei generații?

 

 

Pandemia a agravat acest fenomen, evident, în bună măsură nociv, cu care se confruntă părinții din toată lumea. Este o marcă a acestor generații și efectele pot fi doar atenuate. Psihologii și specialiștii în IT (care să limiteze timpul jocurilor) mai pot veni cu astfel de soluții.

 

 

Am avut în familie modele de onestitate și profesionalism

 

 

Să vorbim și despre dumneavoastră... Ce ați învățat din familie despre viață, despre școală și carte, despre a fi om în lume? Care sunt cele mai importante principii și valori deprinse de la părinți și bunici?

 

 

Apelez la Tabelul cronologic, admirabil realizat de profesoara de literatură de la Facultatea de Litere din Cluj, Sanda Cordoș, care a scris și prefața volumului l de Opere, publicat de editura Polirom în 2008: „Gabriela Adameșteanu se naște la 2 aprilie 1942, în Târgu Ocna, într-o familie de profesori. Tatăl, Mircea Adameșteanu, era al treilea din cei zece copii (nouă băieți și o fată, Letiția, care a murit la 24 de ani) ai preotului Ion Adameșteanu din Toporu, Vlașca. Toți frații Adameșteanu au păstrat amintirea bunicii lor din partea mamei, o făptură plină de vitalitate, cu talente de povestitoare. Frații Adameșteanu au făcut cariere în domenii umaniste (medicină, învățământ, agronomie, avocatură, arheologie), trei dintre ei dobândind o mare notorietate (chirurgul Cornel Adameșteanu, mort în 1958 în închisoarea de la Craiova, profesorul universitar de medicină veterinară la București și Cluj Ion Adameșteanu, autorul unor tratate fundamentale, și Dinu Adameșteanu, devenit după plecarea în 1938 la Școala Română de la Roma, unul din marii arheologi ai Italiei). Mircea Adameșteanu, tatăl ei, a fost un apreciat profesor de istorie la Alexandria, Chișinău, Târgu Ocna (unde a fost directorul gimnaziului) și Pitești. La Chișinău a cunoscut-o pe viitoarea lui soție, Elena Predescu, profesoară de lucru manual, ulterior educatoare“... Bunicii nu au avut influență asupra mea, fiindcă muriseră înainte să mă nasc, cu excepția bunicului din partea mamei, care nu s-a ocupat, din păcate, nici de ea. L-am văzut o singură dată. Am învățat de la tatăl meu cultul performanței, onestitatea, interesul față de istorie, atașamentul față de țară, sociabilitatea, iar de la mama mea devotamentul față de familie, hărnicia, perseverența. Deschiderea față de lume, toleranța, cultura democrației, generozitatea, de la o prietenă a părinților, profesoară de matematică, Sanda Bădulescu, un fel de mamă adoptivă a mea. Ca să fiu mai nuanțată în privința formării mele, dau un citat din cartea de memorii la care lucrez: „...acceptasem cu entuziasm cultul fraților tatei, dăruiți total profesiunilor. Mândru de ei, tata mi-a pus devreme în spate performanța lor intelectuală („să faci ceva în viață“). Mi se insuflase un orgoliu al „sângelui intelectual, albastru“, care se ciocnea de complexele unei adolescente stângace, prea profundă în raport cu vârsta, obsedată de marginalizarea socială a familiei și resemnată că nu era frumoasă. Privite acum, fotografiile de tinerețe contrazic acea resemnare, dar ce folos? Atunci, mi-a lipsit încrederea în mine, așa cum se întâmplă la această vârstă. Nu știu dacă că e bine să le așezi copiilor în față o ștachetă ridicată foarte sus. Am plecat spre viață încărcată de obligații, conștientă că trebuie să merg pe drumul arătat, dar cum? Până am început să scriu, la 28 de ani, citeam literatură, la modul maniac, scriam, confuz, în gând, într-o dedublare ciudată, și duceam cu mine un gol pe care viața nu mi-l umplea. Modelul îmi fusese livrat, dar nu l-am pu - tut urma decât după ce, destul de târziu, am nimerit proza. Așa trec, prin adeziune sau prin respingere, existențele dintr-una într-alta“ (Meserii nerecomandate femeilor, în pregătire). 

 

 

Mania lecturii

 

 

Ce vă amintiți despre școală, despre învățătoare, despre lumea de atunci cu visele și idealurile ei? Cum a fost întâlnirea dvs. cu cărțile? Când v-ați atașat de cărți și lectură? Cum a fost liceul din punctul de vedere al exigenței, seriozității și atmosferei? De care dintre profesori vă amintiți și în ce fel?

 

 

„În copilărie, în adolescență, mi-am exasperat mama care veșnic mă găsea cu treburile vraiște și cartea în mână. Profesoară de menaj la școlile care au existat până la reforma învățământului din ’49 și gospodină perfectă, a acceptat cu greu că eram, literalmente, bolnavă de literatură. Dimineața, când tata se afla la școală și ea la grădiniță (locurile lor de muncă), eu și fratele meu, mai mic cu un an, rămâneam de capul nostru. Eu citeam până când descopeream, cu spaimă, că limba ceasului se apropia de 11. Cum nu prea ajungeam la școală cu toate temele făcute, mi-am învățat deseori, la repezeală, lecția pentru ora următoare, cu un ochi la catedră și altul la manualul ascuns sub pupitru. Poate și din pricina asta am avut, mult timp, o carență de organizare; urma să mă mai disciplineze, cât de cât, scrisul la romane lungi, viața de single mother și anii petrecuți în presă“ (Meserii nerecomandate femeilor, în pregătire). Mi-o amintesc pe învățătoarea mea, dar în egală măsură pe cele trei prietene foarte bune din clasele primare. Ne împărțisem rolurile din Cei trei muschetari, eu eram inteligentul și melancolicul Athos, de care eram vag îndrăgostită. Copilă a cărților, mă îndrăgosteam pe rând de personaje, l-am mai iubit pe Copilă a cărților, mă îndrăgosteam pe rând de personaje, l-am mai iubit pe Hector, cel din Iliada, și pe Winnetou din cărțile lui Karl May. Deduc acum că le insuflam viață, așa cum o voi insufla, mai târziu, personajelor mele. În adolescență m-am atașat de imaginea unor scriitori (Eminescu, de pildă), din păcate morți demult: observ că alegeam personaje cu destin tragic. 

 

 

Hector, cel din Iliada, și pe Winnetou din cărțile lui Karl May. Deduc acum că le insuflam viață, așa cum o voi insufla, mai târziu, personajelor mele. În adolescență m-am atașat de imaginea unor scriitori (Eminescu, de pildă), din păcate morți demult: observ că alegeam personaje cu destin tragic. Profesorii mei de atunci, din Pitești, unde am făcut școala primară și liceul, cel de română, cea de latină, încercau să facă un învățământ adevărat, deși erau presați de tiparele staliniste ale timpului. Mi-l amintesc pe profesorul de literatură, Spinei, un mare pasionat, foarte extrovertit în predare și datorită căruia am ajuns la Olimpiada de Română până la ediția pe țară și am văzut un București necunoscut, pe profesoara de latină, doamna Mihăilescu, cea care m-a făcut să iubesc această materie (ca și, mai târziu, la facultate, Gabriela Creția), pe profesoara de istorie, doamna Morțun. Mi-o amintesc și pe profesoara de fizică, materie pe care o detestam. M-a făcut s-o învăț după ce mi-a dat 3 când m-a prins copiind la teză. Era prima (și singura dată) când am făcut această tentativă foarte stângace, astfel că am fost imediat prinsă. Un minunat profesor la istorie am avut acasă, pe tata, care era adorat de elevi pentru modul cald și interactiv în care își preda lecțiile. Liceul făcut în Pitești (acum se cheamă Zinca Golescu) a fost plăcut din punctul de vedere ale colegilor, cu care mă întâlnesc și acum, uneori, și care au excelat în profesiunile lor ulterior.

 

 

Fragment din interviul „Educația creează România de mâine“, semnat de Sorin Ivan, profesor universitar, jurnalist în numărul 28-29 al revistei Tribuna Învățământului.