Îmi place să cred că în 2020 am devenit un profesor mai bun

 

Dacă mi s-ar cere să precizez un aspect negativ și unul pozitiv al anului 2020, nu mi-ar fi deloc greu să răspund. Coronavirusul (sau Covid-19 sau SARS-CoV-2 sau pandemia) și școala online. Bine, nu chiar școala online, ci digitalizarea procesului de învățare (de voie, de nevoie, dar de fapt mai mult de nevoie), mai întâi pe cont propriu, apoi în manieră instituționalizată.

 

 

Mutarea activităților didactice în online ne-a cam luat pe nepregătite. Nu aș putea  spune că oamenii din sistemul educațional nu aveau în martie 2020 competențe  digitale, dimpotrivă, dar ele nu erau suficiente, erau prea puțin structurate pentru ca tranziția spre școala online să se realizeze cu naturalețe. Am simțit, unii pe propria piele, ce înseamnă programe de formare parcurse doar de dragul creditelor transferabile, ce înseamnă autosuficiența și, de ce nu, rezistența la schimbare.

 

Probabil ca și mine, în perioada martie – iunie 2020, ați încercat să găsiți răspunsuri la o serie de întrebări: Cum pot face ca învățarea să continue în mediul online?, Ce instrumente pot folosi în acest scop?, Există o pedagogie a online-lui?

 

Probabil le-ați și găsit. În fond, au fost destul de multe webinare și cursuri care ne-au familiarizat cu platforme și aplicații educaționale, cu instrumente digitale și foarte repede vocabularul nostru s-a îmbogățit: Classroom, Meet, Jamboard, Zoom, Breakout rooms, Google Forms, Teams, Socrative, Quip, Miro, Mentimeter, Beekast, Articulate 360, extensii, asincron, sincron ș.a.m.d.

 

Au fost însă mai puține webinare și cursuri centrate pe pedagogia online-ului și nici nu ne poate mira această realitate, fiindcă pedagogia este o știință, și nu orice  știință, ci știința educației, cu un obiect de cercetare caracterizat prin complexitate, în cadrul ei studiindu-se fenomenul educațional, scopurile, valorile și limitele educației, principiile, metodele și formele de desfășurare a proceselor  educaționale. Dar pedagogia online-ului era esențială în acel moment, fiindcă  existau două pericole iminente: de a face din utilizarea instrumentelor digitale un scop în sine, fără a se înțelege că ele sunt un mijloc de învățare, și de a nu adapta  demersul didactic la noul context, mutând fără nici cea mai mică ajustare predarea  clasică în mediul virtual.

 

În martie 2020 mi-am dorit să aflu mai multe despre principiile educației din mediul online. Am găsit câteva lucrări interesante, dar fiindcă timpul nu avea răbdare mi-am spus că va trebui să mă las ghidată de intuiția pedagogică pentru a face ca învățarea să se producă. Ulterior, am găsit într-o lucrare semnată de D.Fisher, N. Fray și J. Hattie o afirmație care mi-a confirmat că decizia mea a fost cea mai bună în acel moment: Poate că ești novice în învățarea la distanță, dar nu ești novice în educație.

 

Pe parcursul verii am avut ocazia să citesc mai multă literature de specialitate, iar participarea la un curs mi-a revelat că, inconștient, am aplicat în activitățile de învățare proiectate pentru mediul online un model asemănător celui teoretizat de C. Gottfredson și B. Mosher. GEAR (un acronim al celor patru pași ai modelului: Gather, Expand, Apply și Receive feedback) este gândit pentru învățarea la distanță și are ca punct de plecare ideea de spațiere a învățării, răspunzând la întrebarea ce contexte trebuie eu, profesorul, să îi creez elevului pentru ca acesta să învețe, fiindcă, nu-i așa, scopul fundamental al școlii este de a se asigura că toți elevii învață și nu că tuturor elevilor li se predă (J. Hattie, Învățarea vizibilă. Ghid pentru profesori). Conform acestui model, în prima etapă, elevii și profesorul se întâlnesc în spațiul virtual pentru a învăța împreună, în a doua, elevii aprofundează, individual, ceea ce au învățat, apoi aplică într-un context nou noile cunoștințe, pentru ca în final să primească, în clasa virtuală, feedback. Nimic nou sub soare, nu? Așa se realiza de altfel și învățarea în manieră tradițională: mai întâi avea loc procesul de predare-învățare în sala de clasă, apoi acasă elevii explorau sau aprofundau, în ritm propriu, ceea ce au învățat, rezolvau temele, iar în ora următoare primeau feedback. Atât doar că acum totul e online.

 

Prin aplicarea modelului GEAR, activitățile didactice pot fi organizate cicloidal, din  cinci pași, parcurși nu înainte de a stabili obiectivele de învățare.

 

Extras din materialul semnat de MONICA HALASZI, profesor Colegiul Național „Liviu Rebreanu“, Bistrița.

 

Articolul integral poate fi citit în numărul 14-15, Februarie - Martie 2021, Anul II, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.