Un titlu precum cel de mai sus trebuie completat cu o trimitere expresă la contextul actual. Or, se știe, în toată paradigma modernității este întru totul firesc să fie susținută ideea necesității lecturii pentru cât mai mulți, pentru cei chemați „să se lumineze“ prin cunoașterea capodoperelor umanității, dar și – după Herder – ale literaturilor naționale. Este situația educației digitale din zilele noastre de natură să pună la îndoială și să respingă cerința învățământului din pa­­radigma Gutenberg?

 

 

Credem că există argumente puternice pentru această teză: lectura capodoperelor din cele două registre amintite trebuie să fie considerate un punct constant și obligatoriu și pentru ceea ce numim formația clasică, și pentru omul care trăiește și este format, volens nolens, în era digitală. Discontinuitățile sunt recognoscibile în toate caracteristicile sensibilității post-moderne: accent puternic acordat micilor narațiuni, nu „marilor povești exemplare“; preferința pentru ceea ce este fragment și nu pentru ceea ce este unitar, pentru experiențe de viață disparate în defavoarea experiențelor încheiate și închegate într-un tot unitar; în­clinația de a privilegia „emotivismul etic“ ( Alasdair Mac Intyre) și de a renunța la „raționalismul etic“, cel deontologic kantian, înainte de toate.

 

 

Dar care sunt continuitățile dintre modul de viață centrat pe carte și stilurile de viață direcționate de tehnologii digitale, aceasta pare o întrebare mult mai grea decât cea anterioară, căci, în fond, mintea a fost obișnuită să marcheze rupturile chiar de raționalismul clasic cartezian, cel orientat pe distincția separării absolute dintre adevăr și fals, dintre „adevăr al vieții“ încapsulat în opere și capodopere de durabilă valoare estetică și etică, și falsul reprezentărilor inadecvate, inautentice, în conținuturi și în forme românești sau în piese dramatice.

 

 

Necesitatea continuităților derivă din faptul elementar – care stă la baza unității tensionate dintre civilizație și cultură – al prezervării valorilor fundamentale ale umanității: ca obligație, ca datorie, motivate etic. Dincolo de condiționări distructive izvorâte din egoisme feroce, din lăcomii devoratoare sau din uri fără de împăcare între oameni. Iar capodoperele semnalează în modul cel mai esențializat problemele individuale, cele particulare și cele universale ale ființelor omenești de toate vârstele, de toate condițiile existențiale, cel mai adesea, trăind dilematic, deci dramatic sau tragic absurd, propriul lor destin unic.

 

 

Rod al alegerilor venite, nu se știe cât – decât atunci când se produc consecințele benefice sau malefice, deopotrivă –, în cote rareori egal distribuite, atât din partea conștientă a sufletului, cât și din cea irumptă din ascunzișurile inconștiente ale aceluiași suflet individual.

 

Capodoperele exprimă starea de alertă și de nedumerire, de mirare, de uimire în fața situațiilor de viață care-și cer lămurire, soluție și rezolvare în limitele unei narațiuni coerente și consistente, cu un limbaj specific: epopeic, românesc, dramaturgic, în toate variantele cunoscute ale acestora.

 

 

La nivel istoric și social, capodoperele aduc în prim plan crizele majore – trăite într-un anumit moment și în care vârtejul întâmplărilor legate indisolubil de iu­bire și de ură, de grijă sau vătămare, de ce e „sfânt“ și ce este „profan“, de ce este condiție liberă sau supusă a unui om anume, de ce este loialitate sau trădare – prin intermediul anumitor personaje și tipologii umane. Sunt, astfel, scoase din anonimat și din cenușiul vieții toate crizele cu relevanță destinală și pentru cei „buni“ și pentru cei „răi sau înrăiți“, și pentru cei implicați cu multă pasiune în evenimente și pentru cei care adoptă strategia „indiferenței“ sau a „neutralității“.

 

 

Este o arhibanalitate să constatăm acum că, până să apară „științele omului“, cunoașterea sufletelor și a tipolo­giilor caracteriale ne parvenea din speculația filosofică, din scrierile mora­liștilor – de la Teofrast, Epicur și stoicii ro­mani Seneca, Epictet, Marcus Aurelius, apoi Sfântul Augustin și Sfântul Toma d’Aquino, în cugetări creștine, și până
la Montaigne, La Rochefoucauld, La Bruyère, Rousseau, Voltaire, Kierkegaard; și, în aceeași linie de gândire, deloc, mai puțin, prin opera de „mare moralist francez“, românul Emil Cioran.

 

 

Oricum, în tot acest răstimp al istoriei universale, omul și crizele sale existen­țiale a fost cunoscut prin capodopere. Merită să ne reamintim mereu și mereu ce consemnează – nu arareori, pe neașteptate și dureros – o criză. Cele mari – după cum știm demult, de la toți cei care au meditat asupra naturii crizelor majore din istoria umanității, de la Malraux la Camus, de la Gramsci și Stefan Zweig, la D.D. Roșca și Constantin Noica – consistă, în chip clar și precis în faptul că „vechiul a murit“, iar „noul nu poate să se nască“; în acest interregnum, multe, mult prea multe varietăți de simptome morbide pot apărea. În orice caz, totodată și multe varietăți de opere și capodopere depun mărturii adâncite tocmai despre această împletire contradictorie a „simptomelor morbide“ cu cele care aduc salvarea omului: prin speranța și prin devotamentul demn și curajos al eroilor literaturii de autentică anvergură morală.

 

 

Este, de asemenea, simptomatic, în această ordine de idei, faptul că, de pildă, sociologia și psihologia – ca discipline științifice incipiente – s-au născut la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu operele și capodoperele care alcătuiesc Co­media umană a lui Balzac. Oricine poate compara cele două perspective – cea românească și cea științifică –, va constata cât de plină de înțelegere, prin descrierea minuțioasă, „fiziologică“ (spunea Balzac, însuși) se va dovedi radiografia societății franceze, întinsă între anii 1820 și 1850 – deci, după 31 de ani de la Revoluția din 1789 și la doi ani după Revolu­țiile din februarie și din iunie 1848, trecând, evident, și prin Revoluția din iunie 1830. Capodoperele lui Balzac, Moș Go­­­riot și Iluzii pierdute sau Mânăstirea din Parma și Roșu și Negru ale lui Stendhal, Mizerabilii lui Victor Hugo sau romanul lui Jane Austin, Mândrie și Prejudecată sau romanele surorilor Bronte (prin Charlotte, cu Jane Eyre, prin Emily, cu La răscruce de vânturi) sau Lev Tolstoi, cu Război și pace și Ana Karenina, Dosto­ievski, prin Crimă și pedeapsă sau Idiotul sunt lecturi care nu numai că au în­­cântat estetic milioane și milioane de ci­­titori, în succesiunea generațiilor, dar au oferit un tablou al „lumii vieții“ (după expresia lui Habermas) fără egal sau comparație față de ceea ce aduceau studiile științifice particulare dedicate omului.

 

 

Ce a produs această decădere a lecturii în ultimii treizeci de ani? Sunt simptomele morbide – sesizate în Era Gutenberg – și prelungirile încatenate cu aceasta, prin cultura audiovizuală de până la apariția rețelelor sociale de tip Facebook – total diferite în motive și consecințe? Mai precis, între structura subiectivității din lunga primă etapă și formele, precum și conținuturile expresive ale celei de-a doua s-a căscat o prăpastie imposibil de trecut? Răspunsurile care pot fi date la aceste interogații ne obligă să ne chestionăm asupra influenței tehnicii asupra întregii evoluții a subiectivității.

 

 

Nu ne putem referi, în niciun caz, la tot ce pleacă de la un lanț cauzal atât de complex. Putem, însă, să luăm în seamă câteva aspecte, credem, importante. Sunt aspecte vizibile, constatate relativ ușor, și pe deplin semnificative pentru tema statutului lecturii în perioadele tocmai menționate.

 

 

Material semnat de Vasile MORAR – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021