Principii fundamentale ale comunicării nonviolente

Comunicarea nonviolentă are la bază patru principii fundamentale:

 

 

 

 

1. Observarea, nu evaluarea

 

Se bazează pe o percepție imparțială a ceea ce se întâmplă, fără evaluări prestabilite. Este dificil și necesită exersare, deoarece oamenii au o tendință naturală de a interpreta fapte și situații prin pris­ma propriilor convingeri și experiențe. În cazul unui conflict, atitudinea observării de la distanță este neprețuită, deși dificilă. Trebuie să acceptăm diversitatea viziunii și a percepției („tu vezi acest lucru așa, iar eu așa“), încercând să găsim cel puțin câteva elemente comune.

 

 

2. Exprimarea trăirii emoționale, nu a gândurilor

 

Abilitatea de a ajunge la propriile sentimente este extrem de importantă în cadrul comunicării nonviolente. Expresiile și întrebările, înțelese în limbajul cotidian ca fiind o descriere a stărilor emoționale („simt că...“, „am impresia că...“, „mi se pare că...“, „mă simt ca...“), nu definesc sentimente reale, ci doar presupuse, care perturbă sensul comunicării. Întrebarea „ce simt?“ este punctul de plecare pentru determinarea adevăratelor sentimente. Afirmația „simt tristețe, furie“ se referă la sentimente reale. Expresia „mă simt neapreciat, neglijat“ este o interpretare care transferă vina către altcineva și-l responsabilizează pentru suferința ta.

 

 

3. Conectarea cu nevoile umane

 

Observarea și determinarea propriilor sentimente conduc la formularea unei nevoi care necesită satisfacere. Nevoia este profundă și adevărată, spre deosebire de capriciu, care este o dorință temporară. Fiecare persoană are nevoi, acestea fiind legate de sentimentul de siguranță, de nevoia de progres. Triada observație – trăire emoțională (sentiment) – nevoie este inclusă în fraza: „Când văd... , atunci simt... , pentru că am nevoie de...“. O asemenea modalitate de a vorbi facilitează comunicarea și înțelegerea reci­procă între partenerii de dialog.

 

 

4. Solicitarea

 

Solicitarea constituie ultimul principiu în comunicarea nonviolentă. Figurativ, poate fi descrisă cu ajutorul cuvintelor: „ce vrem, unde, când și cum“. În limbajul cotidian, solicitarea este adesea asociată cu negația: „Te rog să nu faci gălăgie.“ În comunicarea nonviolentă, are o dimensiune pozitivă și constructivă: „Te rog, liniștește-te.“, fiind caracterizată prin simplitate și o formulare concretă, clară a ceea ce dorim.

 

 

E bine de știut că vorbirea în spiritul comunicării nonviolente depășește modul de exprimare cu care suntem obișnuiți din punct de vedere cultural. Aceasta necesită învățarea folosirii celor patru principii menționate (observare, trăire emoțională, conectare, solicitare). Scopul acestui mod de comunicare este cooperarea dintre partenerii de dialog. În cazul activităților cu copiii, este necesar să ne întrebăm în mod repetat care sunt trăirile lor emoționale, deoarece acestea reprezintă un mijloc de a-i înțelege. Un adult poate ajuta un copil, poate „să-i citească“ nevoile, dar trebuie să-i respecte întotdeauna poziția (da­­că spune: „nu sunt trist“, copilul trebuie luat în considerare). Comunicarea de acest tip necesită ca edu­­catorul să se înțeleagă mai întâi pe el însuși, să-și conștientizeze sentimentele și nevoile, astfel încât, ulte­rior, să-l poată învăța acest lucru și pe copil.

 

 

Material extras din Resurse didactice pentru profesori - Curs de educație preșcolară - OLA, Editura Art Klett