Tot ce se citește până la vârsta de 14 ani are însemnătate

În anii ’80, librăriile nu aveau nimic fancy ca acum – nu găzduiau cafenele, nu existau colțuri de lectură sau vreun design special, nu vindeau suveniruri, în afară de cărți poștale ilustrate pe care le puteai găsi și la Poștă, nu se organizau evenimente, decât arareori lansări de carte sau întâlniri ale autorilor cu cititorii. Librăriile erau niște „magazine“ ca oricare altele, de cele mai multe ori reci și întunecoase ca niște grote, din cauza lipsurilor acelor timpuri. Magazine unde se vindeau cărți. Vânzătoarele nu se deosebeau nici ele prea mult de cele de la Alimentara sau de la vreun raion de confecții – purtau aceleași uniforme, niște halate albastre, din câte îmi amintesc. Singura diferență era faptul că citeau, din plictiseală, ca să treacă mai repede cele 8 ore „de program“ și în lipsa altor distracții, așa că își cunoșteau destul de bine „marfa“, la o adică chiar puteau să-ți recomande o carte.

Erau multe librării, deși toate aproape identice, îmi amintesc de pildă că taică-miu care lucra la Editura Tehnică, la un moment dat a plecat într-o delegație în orașul Țăndărei, la o întâlnire cu cititorii într-o librărie. Mă îndoiesc că acum mai există vreo librărie la Țăndărei. La noi, pe Calea Moșilor, existau cel puțin trei (acum mai este doar una singură unde se găsesc mai degrabă produse de papetărie decât cărți, adică pixuri și plicuri). La cea mai mică dintre ele, chiar vizavi de blocul nostru, mă opream întotdeauna pe drumul de întoarcere de la școală ca să văd ce cărți pentru copii s-au mai „băgat“, studiam coperțile, le răsfoiam, uneori citeam o poveste sau două acolo, în picioare, în fața tejghelei. Îmi plăcea la nebunie mirosul de carte proaspăt tipărită, mi se părea că fiecare culoare din ilustrațiile cărții avea un alt miros. Îmi notam titlurile noi în minte, urma să o rog pe mama să mi le cumpere, la primul salariu.

Deși exista o editură unică pentru copii, „de Stat“, desigur – Editura Ion Creangă, cu o siglă pe care aș fi recunoscut-o oriunde, cocoșul cu punguța cu doi bani, erau foarte activi și publicau mult, sute și sute de cărți. De fapt, existența acestei edituri cred că a fost marele noroc al copiilor acelor timpuri care nu aveau mai nimic din ceea ce au copiii din zilele noastre. Iar acum, dacă stau bine și mă gândesc, ce mi-aș fi dorit să fac dacă aș fi fost adult în timpul regimului comunist (din fericire, n-am fost!), asta mi-aș fi dorit – să lucrez la Editura Ion Creangă. Cu siguranță, ar fi fost singura evadare.

Cei din generația mea își amintesc puține titluri pe care le consideră cărți esențiale ale copilăriei și vor să le testeze pe propriii lor copii, sunt profund dezamăgiți când aceștia refuză să le citească. Însă noi, copiii de atunci, nu citeam doar Cireșarii, Toate pânzele sus! sau Jules Verne, deși eu recunosc că aveam toată seria de autor, vreo 30 de volume, iar una dintre primele cărți „serioase“ pe care le-am citit a fost, prin clasa a IV-a, O călătorie spre centrul pământului. Citeam cam tot ce ne pica în mână. De la faimoasele „povești nemuritoare“ – care pentru mine au însemnat un ghid complet de cultură generală, de aici am învățat despre cum trăiau nordicii sau despre credințele triburilor din Africa sau la fel de popularele legende ale Olimpului, repovestite de Alexandru Mitru pe care le știam pe de rost, la Cipi, acest pitic uriaș sau cărți proletcultiste precum Trei grăsani, de Iuri Oleșa, din care nu pricepeam mare lucru despre propagandă, în schimb ne plăcea povestea acrobaților de la circ.

Existau și foarte multe cărți scrise de autori români contemporani care-mi erau dragi, din păcate doar puține s-au reeditat, îmi vin în minte oarecum aleatoriu Făt Frumos certat cu gluma, de Dumitru Toma, un basm reinterpretat într-o cheie modernă, și Orașul piticoților mincinoși, Familia Roademult, de Florian Cristescu – înduioșătoarea poveste a unei familii de șoricei, Talismanul de safir, de Elvira Bogdan – o călătorie în timp a unei fetițe din zilele noastre, de fapt o familiarizare prin poveste cu câteva momente istorice importante, O poveste cu pantofi, de Ion Lilă sau Un mister cu stafide, de Alina Nour. Desigur, nu puteau fi considerate cărți esențiale, dar erau cărți pentru copii bine scrise și „funcționale“ în felul lor, alimentau nevoia de poveste.

Toate aceste cărți își au locul lor pe rafturile unei bibiloteci mentale a copilăriei mele. Privind retrospectiv, încurajarea și promovarea masivă a autorilor români din acea perioadă în care imaginația și originalitatea erau blamate și chiar periculoase pentru regim, mi se pare un fenomen pe care nu mi-l pot explica în totalitate – oare existau norme conform cărora și poveștile trebuiau create pe bandă rulantă, meșterite la menghină și la strung, ca alte „produse“ ale regimului comunist? Oare trebuia să ne lăudăm că avem și noi autorii noștri, după un model sovietic? Sau au existat scriitori care au preferat să scrie pentru copii pentru a se ascunde într-o nișă luminoasă, mai protejată? Habar n-am, însă tare mi-aș dori să stau de vorbă cu un scriitor sau un editor de carte pentru copii din acei ani, n-am avut ocazia până acum.

Fragment din articolul Tot ce se citește până la vârsta de 14 ani are însemnătate, semnat de scriitoarea și jurnalista Adina Popescu, în numărul 24 al revistei Tribuna Învățământului.