Un manual bun este acela care te ajută să ții pasul cu timpul

 

 

 

Stimate domnule profesor, din perspectiva unei cariere didactice întinse pe decenii și a unei substanțiale experiențe la catedră, cât de important este profesorul în actul educațional?

 

Am să răspund indirect, amintind o întâmplare: celui mai mare geograf român, unul de talie mondială, Simion Mehedinți, îi apăruse un nou manual de Geografie și un alt geograf, prieten, Gheorghe Arghirescu, pe vremea aceea prorector al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale (Academia de Studii Economice de azi), l-a gratulat spunându-i „cu cartea ta, elevul n-are aproape nici o nevoie de profesor“. La care marele profesor și pedagog i-a replicat că se înșela: „Pe profesorul bun nu-l poate înlocui nici cea mai cu minte carte“. În urmă cu ceva ani am citit un sondaj, realizat printre elevi și profesori, de revista Dilema pe tema Cum arată profesorul ideal? Reieșea un fel de puzzle, cu multe componente, atribute („să fie om, prieten“, „să te facă să-ți placă materia“, „să nu jignească“ etc., etc.). Am reținut însă poate cea mai concisă și relevantă definiție, dată de o elevă pe vremea aceea, Bianca Oprișan (oare, între timp, o fi devenit profesoară?): „Lumea este un fel de labirint în care profesorii ne sunt călăuze“.

 

În fapt, deși învățământul trebuie centrat pe elev, cum cu obstinație se tot repetă, dar prea rar se aplică și explicitează, profesorul își păstrează misiunea dintotdeauna, aceea de dirijor mai mult sau mai puțin discret al adevăratei orchestre care este procesul educativ. De altfel, unul dintre lucrurile scoase la iveală de actuala pandemie – care deja a depășit doi ani de dură manifestare (nefiind trecătoare, cum uneori s-a zis sau s-a speculat) – este tocmai atenuarea prezenței și manifestării prezenței călăuzei și dirijorului de care vorbeam mai înainte.

 

 

Catedra nu mai e atractivă pentru mulți dintre absolvenți. Profesia didactică intră, tot mai mult, într-un con de umbră din cauza condițiilor salariale nesatisfăcătoare. Învățământul românesc se confruntă astfel cu o gravă criză de cadre didactice calificate. Se poate vorbi chiar de criza profesiei didactice... Cum priviți această situație? Care sunt efectele ei? Ce e de făcut?

 

Situațiile relevate sunt, în principal, rezultatul neglijării oficiale a educației, guvernanții mizând prea mult pe lipsa de reacție a împricinaților și, ca urmare, concentrându-se pe sectoarele mai belicoase, cele care ar putea bulversa liniștea socială. Este evident că salariile profesorilor români (zic generic „profesori“, aici intrând și învățătorii, pedagogii, educatorii, instructorii etc.) nu sunt deloc compatibile cu asigurarea unui trai decent, nu mai zic confortabil. Nu întâmplător, mai în glumă, mai în serios, am afirmat cu diverse ocazii în fața profesorilor că salariul lor „este o mică atenție din partea Ministerului Educației“. Ca urmare, mulți profesori, mai ales cei care posedă o diplomă care le permite să ocupe posturi și în alte domenii de activitate, cu o remunerație mult superioară învățământului, au procedat în consecință. Fenomenul s-a manifestat însă și în rândul celor care, într-un anume fel, pot găsi ceva mai greu un job mai bine plătit decât în învățământ, făcând rabat de la poziția socială (angajându-se, mai ales în străinătate, pe posturi care nu au nicio legătură cu formația intelectuală).

 

Consecințele unei atari stări de lucruri deja se văd, dar este de prezumat că se vor accentua în viitorul apropiat. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere și un alt fenomen. Unii, și nu puțini, s-au „făcut“ profesori subestimând standardul necesar, crezând că este o meserie ușoară și, practic, n-au făcut și nu fac față cerințelor, renunțând de bună voie sau obligați de situație. Au făcut calcule greșite. Misiunea de dascăl, deși plăcută și plină de satisfacții, este, în realitate, foarte grea, dacă nu ai înclinație și disponibilitate naturală spre ea.

 

Este greu de răspuns telegrafic la întrebarea „ce-i de făcut?“. În primul rând, evident, asigurarea unui nivel salarial, care să stopeze hemoragia de dascăli și să permită aplicarea unei site necesare și eficiente în cernerea celor cu adevărat pregătiți și dăruiți. Poate, de ce nu, și oferirea unor facilități de diferite ordine: bancare (de exemplu, împrumuturi cu dobânzi mai reduse), sociale (gradații salariale suplimentare la atingerea unei vechimi în învățământ de 10, 15, 20, 25 de ani; bonusuri pentru vacanțe, reducerea numărului de ore etc.).

 

 

Conform unor date oficiale, România ocupă primul loc în Europa la analfabetism funcțional în rândul elevilor, un trist record care se adaugă altora. De ce se întâmplă acest lucru? Ce soluții ar putea combate această situație?

 

Din păcate, analfabetismul funcțional este o realitate, chiar dacă n-o avea o rată așa de ridicată (peste 50%) cum indică sondajele. Într-o anumită măsură este o urmare firească a degringoladei învățământului românesc, care se zbate neputincios în amalgamul reformelor fără fond. Ce pretenții să ai de la un minister care a schimbat vreo 30 de miniștri în cam tot atâția ani, unii catastrofali, dar și unii care poate aveau intenții bune, proiecte bune, dar n-au avut timp să se manifeste.

 

Și, continuând ideea de analfabetism funcțional, acesta este, în primul rând, consecința previzibilă a ratei înalte de abandon școlar, vreme de mai bine de trei decenii neintervenindu-se practic deloc în această direcție. Abia acum a fost adoptat Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), ca parte a Mecanismului de Avertizare Timpurie în Educație (MATE), prin acordarea de granturi unui număr semnificativ de unități de învățământ gimnazial (circa 2.500 dintr-un număr total de 3.235). Acest program urmează să se deruleze vreme de trei ani în cadrul cunoscutului Proiect Național de Reformă „România Educată“, cu finanțare din PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență). Așteptările sunt mari și este de dorit ca Programul, implementat corespunzător (printre altele, fără „transferuri“ de bani pentru alte activități, cum s-a mai întâmplat), să dea roade. Dar vom avea rezultate palpabile abia peste câțiva ani. În paralel, zic eu, ar trebui o mobilizare exemplară a factorilor locali (primării, inspectorate școlare, școli etc.), care să convingă în primul rând părinții, dar și copiii privind importanța și necesitatea școlarizării.

 

 

Odată cu analfabetismul funcțional și legat de el, se mai înregistrează un fenomen: scăderea progresivă a nivelului de cunoaștere și de cultură în școală și dincolo de ea. Un fel de – așa cum, de altfel, se și spune – analfabetism științific și, am adăuga, cultural. Implică noțiuni elementare ale științei, inclusiv din domeniul geografiei, și ale culturii. De ce acest regres continuu? Care sunt efectele și implicațiile fenomenului?

 

Există, într-adevăr, o legătură cauzală între analfabetismul funcțional și un alt fenomen îngrijorător: scăderea nivelului cunoașterii în ansamblu, care duce la analfabetism științific și cultural. În acest caz, trebuie să introducem însă în ecuație și o altă tară a învățământului românesc, și anume, accentul pus pe a informa, și nu pe a forma. Spre deosebire de acumularea haotică de informații și concepte noi, caracteristică primului proces, cel de-al doilea presupune integrarea cunoștințelor într-un sistem logic și cauzal care dezvoltă cunoașterea prin consolidarea cunoștințelor deja achiziționate și adăugarea selectivă și parcimonioasă a altora noi. Practic, procesul formării selectează, ordonează și dirijează noile cunoștințe astfel încât acestea să se adauge altora mai vechi și să facă să crească stocul de cunoaștere care, la rândul său, te face să înțelegi tot mai mult și mai bine lumea înconjurătoare, să emiți judecăți de valoare cu privire la ceea ce ai învățat sau la tot ceea ce se întâmplă în jurul tău sau în mintea ta, făcând treptat ordine în bagajul de cunoștințe dobândite în decursul timpului. Cultura generală se face prin acumulări succesive și logice în timp îndelungat.

 

 

Educația românească pare că tot nu-și găsește calea schimbării în direcția calității, eficienței, performanței și competitivității. Care sunt cele mai importante probleme și di - ficultăți ale sistemului din perspectiva unui om al catedrei?

 

Vedeți dumneavoastră, multă vreme, mai ales în perioada comunistă, dar cu reflexe până azi, elevul/studentul român a fost marcat de ideea unui parcurs liniar și pragmatic: să devin absolvent/ licențiat, să obțin o diplomă care să îmi faciliteze accesul la un anume job, unul sigur, mai ales că în perioada comunistă acel job era de cele mai multe ori pe viață. Or, în atari condiții, nu interveneau factori „perturbatori“ precum calitatea, eficiența, performanța și mai ales competitivitatea. Se adăuga și absența unor criterii obiective de promovare, unicul funcțional fiind cel de partid. Prin urmare, cei mai mulți nu aveau o motivație interioară, excepție făcând cei cu tradiție în familie ori care ajungeau puternic motivați personal. După căderea comunismului, deși nu mai putea interveni orwellianul Big Brother, s-a instalat, într-o anumită măsură, sfânta comoditate a lui „se poate și așa“, în spiritul unei libertăți democratice prost înțelese sau interpretate negativist (pot face ce vreau). Ca urmare, în avalanșa de „joburi“ care ne-a invadat și care, în majoritatea cazurilor, nu presupun un minimum de cultură generală, conjugată cu lipsa de interes și reacție a unei anumite categorii de profesori, fenomenul este încă prezent. Fac adeseori sondaje intempestive și rămân nu de puține ori siderat: mulți nu citesc cărți, nu merg la teatru, la muzee, expoziții etc. Ce să te mai miri, când vezi cu câtă nonșalanță unii demnitari declară că n-au citit nicio carte nu în ultimii ani, ci în toată viața lor. Chiar mă întreb cu groază cum se reflectă lumea în mintea unui om care n-a citit în viața lui nicio carte.

 

Tocmai aceasta este marea problemă cu care ne confruntăm astăzi pe scară largă: cum putem să-i scoatem din această sfântă comoditate, chiar indolență, să le deschidem orizontul... Trebuie însă să mărturisesc faptul că, personal, am avut șansa să predau la facultăți de elită, la care, cel puțin în primele două decenii ale mileniului III, se accedea în urma unei selecții extrem de riguroase, și acest lucru se reflecta în calitatea extraordinară a studenților, în imensa lor majoritate fiind dotați, cultivați, motivați. Nu mai pot să spun același lucru despre generațiile următoare, există, e adevărat, și copii minunați, dar ponderea lor în total a scăzut simțitor.

 

 

Sunteți un cunoscut autor de manuale de geografie. Ce înseamnă pentru dvs. scrierea de manuale în raport cu școala și învățarea?

 

De când eram copil am fost fascinat de... manuale. Îmi aduc aminte și acum cum mă minunam de Abecedarul din vremea aceea. Mă gândeam ce grozav trebuie să fie omul acela care a scris o asemenea carte. Oare, într-o bună zi, aș putea face și eu așa ceva? Și ce grozav era domnul învățător, Alexandru Curiman pe numele său, un dascăl în adevăratul sens al cuvântului, care știa chiar tot Abecedarul și ne explica așa de minunat... totul. Nenorocul său (fiind confesor al Reginei Maria, fusese deportat la Buzău și slujea ca preot la o mică biserică din cartierul Broșteni și ca învățător în satul nostru, Vadu Pașii) a fost norocul nostru. Și mi-am zis în sinea mea că, în viață, vreau să fiu ca Domnu Învățător. Ulterior, după ce am luat contact și cu alte materii, aspirațiile mele au început să crească, deja voiam să fiu profesor, mai întâi de gimnaziu, apoi de liceu și, în final, universitar.

 

Pentru mine, scrierea de manuale a fost o provocare. Deja eram autorul multor cărți de geografie, unele supuse unor cerințe foarte stricte, care te obligau să aplici regulile enciclopedisticii (multum in parvo = mult în puțin), precum Enciclopedia statelor lumii, Enciclopedia exploratorilor și călătorilor, Superlative geografice, altele cu adresabilitate specială pentru copii și adolescenți, necesitând un limbaj adecvat, ca Mirajul alb. Polul Nord-Polul Sud, 100 de curiozități geografice, Un singur Pământ ș.a. Și, aflată în subconștientul meu, dorința de a scrie manuale s-a transformat în realitate odată cu lansarea de către minister a proiectului manualelor alternative. Mi-am format echipa de colaboratori (de la numai unul până la cinci) și le-am câștigat, în timp, pe toate, de la clasa a V-a până la a XII-a, la două edituri: Humanitas și ART KLETT. M-am străduit, la toate, să asigur complementaritatea text-iconografie (în sensul cel mai larg al cuvântului: fotografii, hărți, grafice, tabele etc.), apoi între text-imagine și interpretare, plus dezvoltarea capacității de integrare în comentarii a unor informații, pe verticală și orizontală, de la alte materii, introducerea de rubrici care să trezească interesul elevilor (curiozități, exerciții de logică geografică, explicația noilor termeni etc.).

 

Manualele le-am scris mai greu decât alte cărți, pentru că m-am străduit să mă încadrez în regulile genului, de altfel foarte stricte, ba chiar să intru în pielea elevului ajuns în clasa respectivă pentru a sesiza ce știa sau putea ști până la acel moment și ce ar putea și trebuie să recepteze. Aceasta a însemnat că m-am străduit să-i fac să înțeleagă cât de importantă este pentru ei învățarea (cu scopul lărgirii permanente a orizontului cunoașterii) în cadrul organizat al școlii, instituția care poate asigura și controla procesul învățării.

 

 

Cât de important este manualul în predare și învățare? Ca să nuanțăm, cât de important e un manual bun în actul educațional?

 

Manualul bun este la fel de necesar ca Biblia pentru slujba religioasă. Îi asigură profesorului, indiferent de calitățile sale didactice, ceea ce trebuie să urmărească și să redea corect în cursul predării. Aș putea, de asemenea, spune că manualul bun este la fel de indispensabil la clasă cum este harta când te afli într-o regiune necunoscută. Manualul bun te ajută să-ți păstrezi busola, ca să zic așa, te împiedică să greșești atunci când nu stăpânești Dorința de a scrie manuale s-a transformat în realitate odată cu lansarea de către minister a proiectului manualelor alternative. Mi-am format echipa de colaboratori (de la numai unul până la cinci) și le-am câștigat, în timp, pe toate, de la clasa a V-a până la a XII-a, la două edituri: Humanitas și ART KLETT. Manualul bun este la fel de indispensabil la clasă cum este harta când te afli într-o regiune necunoscută. Manualul bun te ajută să-ți păstrezi busola, ca să zic așa, te împiedică să greșești atunci când nu stăpânești materia sau dacă ai de-a face cu o lecție mai grea sau mai agreabilă (există și astfel de cazuri!). Totodată, un manual bun este acela care te ajută să ții pasul cu timpul, care te face să înțelegi mersul lumii acesteia în continuă mișcare și transformare în care ne este dat să trăim. Sunt renumit pentru acribia mea

 

 

Au fost situații, comice, dacă n-ar fi triste în esența lor, în care același munte avea înălțimi diferite în manuale diferite... Au fost, poate mai sunt, manuale cu inexactități, contradicții, informații perimate în multe domenii ale cunoașterii, inclusiv al geografiei... De ce se întâmplă astfel de lucruri?

 

Da, din păcate, există și asemenea situații. De regulă derivă din consultarea și folosirea de surse vechi, depășite, neverificate, dar aflate la îndemână. Au fost menționate uneori și unele manuale coordonate de mine, numai că, de fiecare dată, am demonstrat că informațiile noastre erau corecte. Și nu aveau cum să nu fie, întrucât eu sunt renumit pentru acribia mea formată în îndelungata carieră de redactor și redactor-șef al unei prestigioase edituri și în cea de coautor al unor lucrări care au presupus exactitate, precum Enciclopedia statelor lumii (ajunsă la a XVI-a ediție, în 2020, Enciclopediile pe continente, Superlative geografice, Enciclopedia exploratorilor și călătorilor). Nu am timp să intru în detalii și exemplificări pentru că unele surse de informare, chiar și internetul în unele cazuri, sunt depășite și perpetuează greșeli. Nu țin seama, de pildă, că în unele cazuri (mai ales vârfuri montane, de exemplu), s-au realizat campanii speciale geodezice care au stabilit noi date altimetrice (Mont Blanc, Mount Cook, Aconcagua, Chomolungma/Everest ș.a.). În unele cazuri, diferențele provin și din modul de convertire a cifrelor din sistemul anglo-saxon. Uneori intervine și orgoliul, chiar teribilismul, când unii profesori fără înclinație spre scris se autoamăgesc că sunt capabili să facă manuale bune și corecte.

 

 

Cum definiți un manual bun? Cum trebuie să fie un manual de calitate?

 

Un manual care răspunde cerințelor curriculei și care, în limitele tipografice impuse, destul de restrictive de altfel, oferă cunoștințele cu adevărat esențiale și necesare pentru domeniul în cauză, adăugând plusvaloare cunoașterii anterioare. În același timp, așa cum am detaliat la o întrebare anterioară, trebuie să fie armonios, combinând și împăcând textul cu iconografia, expunerile cu comentariile, întrebările, explicațiile etc.

 

 

Manual tipărit sau manual digital? Sau ori și?

 

Răspunsul meu este și, și, în sensul că manualul tipărit trebuie să fie dublat de cel digital, mai ușor de purtat și de utilizat (nu numai acasă și la școală).

 

 

Ca profesor, cum ați parcurs, cum parcurgeți – pentru că încă nu s-a în - cheiat – criza pandemică? Cum v-ați desfășurat activitatea profesională?

 

N-aș vrea să dau un calificativ, oricum nu unul pozitiv, deși cred că un profesor introvertit agreează stilul online impus de pandemie. Eu, fiind extrovertit, m-am acomodat mai greu și, recunosc, silit de împrejurări, n-am avut încotro de fapt. Știți, eu am o mare șansă de la Dumnezeu, să predau în două domenii, Geografia și Geopolitica, care îți permit să faci interacțiuni cu n domenii ale cunoașterii (geologie, biologie, istorie, filozofie, literatură, artă etc.) și să realizezi digresiuni firești și plăcute, apreciate de studenți și masteranzi, ei înșiși fiind nu de puține ori promotori ai unor asemenea acțiuni, dovedind cunoaștere și deschidere, rațiune și gândire prospectivă, realism. Ei bine, cu asemenea tineri România are viitor. De altfel, orice contact cu spiritul tânăr este benefic, tonic, necesar chiar. Mă bucur de masteranzi extraordinari și cred în viitorul lor, în ciuda vicisitudinilor.

 

 

 

 

Fragment din interviul „Un manual bun este acela care te ajută să ții pasul cu timpul“, semnat de Sorin Ivan, profesor universitar, jurnalist în numărul 27 al revistei Tribuna Învățământului.